Dor de bunici

de prof Daniela Chițigoi

Vine o vreme când ni se face un mare dor de cei care nu mai sunt,de cei care ne-au dat un nume şi ne-au fost alături în primii ani din viaţă cu dragoste şi gesturi de o inegalabilă bunătate.Era ceva firesc în ceea ce făceau ei,atunci când fugeam din calea părinţilor înfuriaţi de bocăne copilăreşti,făcute cu sau fără voie. Mă ascundeam în odaia cu miros de busuioc,iar bunicii negociau minute în şir cu părintele ce venea să îşi recupereze odrasla.

Dorul de bunici pare ceva patetic,dar e cât se poate de real,mai ales atunci când soarta ti-a hărăzit bunici adevăraţi,iubitori de semeni,dar mai ales credincioşi.Crescând aproape de bunici mă consider un om norocos. Gândindu-mă la ei, o linişte sufletească mă învăluie inexplicabil. Poveştile reale pe care le-am auzit ,în casa lor simplă,lipsită de lux, erau triste,de pe vremea celor două războaie mondiale sau hazlii,din tinereţea lor,de mult apusă.Dar pentru că erau altfel decât poveştile auzite la gădiniţă sau la şcoală,ele au rămas în amintirile mele ca nişte lumini discrete,aprinse veşnic în întunericul timpului.

Nimic nu se compară cu sentimentele trăite în casa bunicilor mei,iar ceea ce am învăţat de la ei rămâne acolo în cămara secretă a sufetului meu.

Cum aş putea să le mulţumesc că de la ei am învăţat să văd în jurul meu frumosul ?Acolo în gradinuţa plină cu flori de toate neamurile, mirosind a zambile primăvara,a crini în timpul verii şi a busuioc toamna,acolo,în acea grădinuţă din faţa casei,mămuca şedea ore în şir ,rupând buruienile, scormonind şi netezind pământul pentru a face straturi frumoase.Aşa mi-a dat mămuca o definiţie a frumosului.

Cum aş putea să le mulţumesc că de la ei am învăţat ce înseamnă sa îl iubeşti pe Dumnezeu ,să crezi în el , să îl porţi în suflet oriunde te-ai afla?Oare câţi bunici îşi mai fac timp în zilele noastre să îşi convingă nepoţii că Dumnezeu este mai presus de orice?Atât pentru mămuca,cât şi pentru tata-moş,tot ce era legat de cer merita respect şi bună cuviinţă.Pentru ei,soarele era Sfântul Soare ,iar luna era Sfânta Lună.Nu i-am auzit niciodată spunând în alt fel.La fel de sfinte erau şi sărbătorile de peste an.Dintre toate,sărbătorile pascale aveau un loc aparte,poate uşor privilegiat.

Pentru mămuca şi pentru tata-moş pregătirile de Paşte începeau odată cu lăsatului secului.Erau convinşi că în viaţă trebuie să mâncăm pentru a trăi şi nu invers,de aceea postul reprezenta pentru ei un mod simplu,sănătos, de detoxifiere a organismului şi de a arăta cât de puternici pot fi oamenii simpli.

Jumătatea postului era un privilegiu pentru mămuca să primească de la preotul satului o cruce, care urma să fie pusă pe o coroană făcută din flori si busuioc.Acestă coroană urma să fie aşezată pe o icoană în biserică şi sărutată de toţi credincioşi participanţi la rugăciunile specifice acestui moment al postului mare.Se trecea la un alt ritual simplu,dar încărcat de semnificaţii:punerea grâului la încolţit.Aşa alegea mămuca patru vase pe care le umplea cu pământ si în care punea boabe de grâu la încolţit.Până în Săptămâna Mare grâul creştea de o palmă şi vasele erau duse în Joia Mare la biserică,asezate de o parte şi de cealaltă a crucii pe care preotul o scoate din altar o singură data pe an.Aşteptam cu nerăbdare să merg la biserică ,să pot aşeza acele vase lângă cruce şi să privesc în jur cu un soi de mândrie, pentru că nimeni nu mai făcea asa ceva.Mămuca nu a uitat acest ritual până în anul în care s-a stins din viaţă,la 99 de ani.Chiar dacă în ultimii ani din viaţă nu a mai putut merge la biserică,nu uita să pună grâul încolţit şi ”delega” cu severitate strănepoţii să ducă mai departe tradiţia.O altă amintire,o altă manifestare a frumosului.

Satul bunicilor mei a avut din totdeauna ca hram un mare praznic împărătesc:Adormirea Maicii Domnului.În cinstea acestui praznic buncii mei posteau cu mare drag pentru ca era vară şi se găseau din belşug legume,fructe,verdeţuri.

Pe 14 august mămuca mă lua cu ea seara la o slujbă specială –Slujba vecerniei-când se aduceau la sfinţit litiile,un fel de pâini rotunde .Fiecare gospodină ducea seara la biserică cinci litii,untdelemn şi vin.După sfinţire, litiile erau împarţite celor prezenţi în biserică .Nu cred că voi putea uita vreodată gustul litiei,acea pâine mică,rotundă,dulce pe care o mâncam în urmă cu 40 de ani,seara târziu,după slujbă.A doua zi,mămuca mă lua la biserică pentru a-mi cumpăra câte ceva de la *Sântămărie*,un fel de expoziţie cu vânzare de obiecte,jucării şi dulciuri.Eram printre primii cumpărători şi nu am uitat niciodată modul civilizat, dar plin de fermitate ,cu care mămuca reuşea să negocieze cu negustorii ambulanţi pentru câteva lucuşoare pe care mi le doream:o şepcuţă din hârtie,o mingiuţă,un ceas,ochelari de soare si nelipsita îngheţată de fistic.Mergeam cu drag la biserica şi aşteptam să se termine slujba de la care mămuca nu lipsea niciodată.Aveam răbdare să aştept .Ştiam că povestea se va repeta anul următor,când iar va veni *Sântămăria*

Poate norocul mi-a surâs când mă gândesc la bunicii mei longevivi de la care am învăţat ,ca a trăi simplu e abosolut minunat.Povestind despre ei,

despre simplitatea cu care trăiau,despre vehemenţa cu care îl cinsteau pe Dumnezeu,despre momentele pline de încântare din copilaria mea,mulţi poate zâmbesc ironic,dar cu siguranţă se vor găsi şi suflete care vor învăţa

ceva din înţelepciunea lor şi mai ales vor duce mai departe tradiţii vechi,

specifice locuitorilor minunatei noastră localităţi-Dofteana,Bacău-.