Frumuseţe şi tradiţie

Valea Trotuşului este bogată în resurse şi cu o natură generoasă. În chip firesc, oamenii acestor meleaguri, în lupta lor pentru util şi frumos, sunt purtătorii unui autentic tezaur de artă şi folclor.

Condiţia de oameni liberi a răzeşilor şi a plăieşilor din aceste regiuni, economia cu caracter închis a gospodăriilor, în sânul cărora se produceau aproape în totalitate cele necesare traiului, precum şi angajarea mai redusă a femeilor în agricultură, datorită suprafeţelor mici de teren arabil, au fost elemente care au dus la apariţia şi dezvoltarea unor meşteşuguri, ajunse mai târziu tradiţionale şi specifice acestei zone. În acelaşi timp, migrarea intensă şi pe parcursul a mau multe secole a ardelenilor spre această regiune a dus la îmbogăţirea artei populare şi chiar a folclorului, care se constituie într-o adevărată sinteză a genului pentru Carpaţii moldo-transilvani.

Obiceiurile legate de sărbătorile de iarnă au aici cea mai autentică valoare artistică. Cât de mult coboară aceste obiceiuri în trecut este greu de spus, faptul petrecându-se din timpuri imemorabile.

Mii de spectatori vin în fiecare an să urmărească uimitoarea manifestare: CEATA CETELOR.

În timp ce pentru munteni acest joc al urşilor simbolizează libertatea dezlănţuită, pentru cei din sud-estul bazinului, ursul în lanţuri face tot felul de acrobaţii,imitând şi sugerând lipsa totală a acesteia.

Organizatorii şi participanţii respectă unele reguli dintotdeauna cunoscute. Din ceată fac parte 3-4 urşi, ursari, toboşari, irozi şi măscături. Pieile naturale sunt foarte frumos prelucrate, cu o montură perfectă a capului şi labelor, adevărate trofee cinegetice de o rară frumuseţe. Ele sunt îmbrăcate atât de copii, cât şi de adolescenţi sau bărbaţi foarte voinici. Toboşarii sunt îmbrăcaţi în pantaloni negri cu tricolor, bluze roşii, iar pe cap poartă chipie frumos ornamentate. Ei folosesc tobe mari, din piei de animale, pe care le lovesc cu două ciocănele, în ritmuri vioaie, specifice fiecărei comune. Irozii au poale roşii cu motive populare, cămăşi şi fuste albe , fuste ce sunt împodobite şi cu batiste cusute în casă,iar pe umeri şi la cingători benzi brodate. Cu ajutorul săbiilor din lemn,ei execută dansuri în ritmul tobelor şi al fluierelor. Parada măştilor impresionează prin numărul mare de tineri care, într-o adevărată dezlănţuire de energie şi pitoresc, satirizează anumite obiceiuri sau persoane publice. Ei folosesc atât costume populare, cât şi diverse ţinute comice.

Surprinzător este interesul copiilor (în această eră a informaticii) pentru aceste obiceiuri ce devin adevărate evenimente, fiind aşteptate cu mare bucurie . Încă de la începutul lunii decembrie se fac repetiţii, astfel că, în serile lungi de iarnă se aud bătăile tobelor, pregătindu-se astfel, atmosfera de sărbătoare de la sfârşitul anului.

Cadrele didactice cultivă păstrarea tradiţiilor organizând la finele anului serbări, concursuri între şcolile din comună având ca temă TRADIŢIILE.

Bucuria şi entuziasmul celor mici fac ca aceste manifestări să fie încărcate de farmec şi poveste. Dorim ca ei să fie păstrători şi purtători de nestemate ale acestui tezaur naţional.

Nu mică ne-a fost mirarea când am surprins pe obrazul bunicilor ce au venit la spectacole lacrimile amintirilor vremurilor tinereţii lor. I-am adus pe aceşti bătrâni în mijlocul elevilor şi am aflat lucruri uimitoare de la ei, lucruri ce nu le găsim în cărţi. Ne-au povestit despre vitejia strămoşilor, despre cum se bucurau şi cum îşi plângeau necazurile cei de mult apuşi. Am învăţat să-i respectăm şi le-am mulţumit pentru bogăţia sfaturilor şi frumuseţea sufletului.

S-a confirmat vorba aceea …. CINE NU ARE UN BĂTRÂN SĂ ŞI-L CUMPERE… şi poate vom deveni şi noi mai buni văzându-i pe ei şi ascultându-le vorba…

Scris de Nicoleta Bucur, martie 2009